Nu plecam toți la bunici… Unii rămâneam la bloc, în cartierele acelea unde vacanța nu începea cu bagaje făcute frumos, ci cu ușa scării trântită dimineața și cu strigătul cuiva de jos: „Hai, bă, ieșiți?”
După ce ai noștri plecau la schimbul unu, în scara noastră se dădea adunarea cu cățel, cu purcel, cu genunchii juliți și cu buzunarele goale, ne pregăteam de aventuri de parcă urma să cucerim lumea care începea între blocuri, mai ales cele aflate în construcție, și se termina cine știe pe unde, căci nu ne făceam prea multe planuri. Puteam merge la pădure câțiva zeci de kilometri pe jos fără să ne îngrijorăm că nu avem apă la noi sau șervețele umede, ca apoi să ne răcorim la gârlă pielea devenită arămie, fără nicio grijă de SPF.
Livezile de peste gârlă erau adevărate atracții, căci prunele verzi sau abia pârguite atrăgeau hoardele din cartier cu o organizare pe care, dacă am fi avut-o și la teme, ajungeam toți academicieni. Mai erau curțile vecinilor unde vișinele, cireșele negre sau corcodușele parcă se coceau special pentru noi. Știu! Nu era corect, dar era copilăria noastră, așa cum era ea: flămândă, curioasă, obraznică, vie. Ne întorceam acasă cu tricourile lipite de spate, cu burțile pline de fructe crude și cu povești pe care nu le spuneam niciodată integral. Mamele noastre aflau doar partea convenabilă.
Cele mai frumoase zile erau acelea când ne întorceam cu prada dulce din care aveam să ne înfruptăm toți copiii din scară. Din prunele acelea adunate pe fugă, din vișinele scuturate cu o vinovăție mică și o bucurie mare, mamele făceau o minune în oale mari. Se punea și legendara cană de zahăr, luată cu împrumut până la rație, pentru că în vremurile acelea nu lipsea doar zahărul, lipseau multe, dar nu lipsea priceperea femeilor de a ne îndulci viața din aproape nimic și mai era CHISĂLIȚA!
Rece, acrișoară, turnată cu polonicul în farfurii adânci, mâncată cu lingura mare, uneori pe nerăsuflate. Nu avea ambalaj colorat, nu avea etichetă, nu promitea vitamine și fericire pe cutie, dar avea gust de vară adevărată, acea vară cu blocuri încinse și picioare desculțe care adunau colbul fin și auriu de pe străzile pe care jucam șotronul.
Mă agăț de aceste amintiri ca de o gură de oxigen și le transpun aici în cuvinte pentru ca acei adulți de mâine să știe că noi nu ne distram organizat, noi bântuiam prin cartier, pe la gârlă, pe sub pomii altora prin zile rare în care timpul nu ne alerga din spate. Eram murdari, gălăgioși, uneori ne certam, alteori ne iertam poate prea ușor, dar eram împreună. Poate tocmai de aceea acele veri au rămas atât de vii în inima mea și a generației mele. Nu se știa de perfecțiune, se știa de praf, râsete, fructe dulci-acrișoare, mame obosite, vecini care strigau la geam și câte un polonic de chisăliță care stingea orice conflict.
Dacă ploua, holul scării devenea o adevărată sală de cazinou pentru că se juca: Popa-prostul, Păcălici, Macao, Nu te supăra, frate!, Război, Țomanap și câte alte jocuri care ne-au dezvoltat abilități și competențe, cum se spune în zilele noastre. Câte o mamă generoasă ne făcea gogoșele turnate cu lingura sau floricele de porumb despre care mai târziu am aflat că se cheamă popcorn și s-a încheiat povestea!
Vara, pentru noi, copiii de la bloc, nu începea când se închidea catalogul… Începea când scara se umplea de glasuri și cineva striga: Haideți, bă, afară!
