Sunt momente care nu se termină odată cu încheierea unui eveniment. Nu rămân în sală, nu se sting odată cu luminile… Se duc mai departe, în oameni, în gândurile lor, în liniștea de după.
Frământările mele nu au fost despre un discurs perfect și nici despre aplauze. A fost despre ceva mult mai greu de dus și, în același timp, mult mai necesar: întâlnirea sinceră cu propriile emoții. Pentru că, dincolo de cuvinte, a rămas un adevăr pe care mulți îl evită, dar pe care viața ni-l arată, mai devreme sau mai târziu: emoțiile pe care le ignorăm nu dispar, ci se transformă în limite care ne țin pe loc, uneori ani la rând. Am ales să vorbesc despre asta din experiența unei vieți trăite, din ceea ce experimentez în fiecare zi, pentru că de vorbit din cărți oamenii sunt sătui.
Pentru unii dintre cei prezenți nu a fost doar un eveniment, ci un moment de oprire, un moment în care au avut curajul să nu mai fugă, să nu mai acopere, să nu mai explice, să nu mai joace roluri. Doar să stea, pentru câteva clipe, cu ceea ce este deja înăuntrul lor. Poate a fost liniște, poate a fost durere, poate oboseală sau dor, dar, pentru prima dată după mult timp, acele emoții nu au mai fost împinse deoparte. Și acolo, în spațiul acela simplu și sincer, fără presiune și fără judecată, începe ceva ce nu poate fi grăbit și nici mimat: vindecarea. Nu spectaculoasă, nu ușoară, ci reală.
Dacă nu ai fost acolo, nu ai pierdut momentul… Ai, de fapt, aceeași șansă; pentru că nu e nevoie de o sală, de o scenă sau de un context special ca să începi. Cred că este nevoie doar de un gest simplu și de puțin curaj: să te oprești și să te întrebi, sincer, nu ce ar trebui să simți, ci ce este deja acolo. Pentru că nu emoțiile ne slăbesc. Mai degrabă fuga de ele ne îndepărtează de noi înșine, puțin câte puțin, până când nu ne mai recunoaștem. Iar în momentul în care alegi să nu mai fugi, chiar dacă nu se schimbă nimic în jurul tău, începe să se schimbe ceva esențial în tine, și poate că nu vei spune nimănui despre acel moment, dar îl vei ști. Pentru că, în liniștea aceea, fără aplauze și fără scenă, nu mai ești slabă… Ești vie.
Așa a fost și întâlnirea de la „Timpul Vindecării”, pentru care le sunt recunoscătoare Roxanei și Ramonei, care a avut loc ieri la Râmnicu Vâlcea. Aaa, le mai sunt recunoscătoare tuturor acelor femei care au ales să ne îmbrățișăm, să ne salutăm sau doar să ne zâmbim… face tare bine să ne dăm voie să ne recunoaștem și să trăim în starea aia de Ho’oponopono.
