Există o liniște apăsătoare care s-a așezat în ultima vreme peste școli. Nu se vede în statistici și nu apare în discursuri politice, dar se simte în cancelarii, pe holuri și mai ales în inimile celor care intră zilnic în clasă cu speranța că vor schimba ceva.
Profesorii au început să fie priviți cu suspiciune, uneori cu reproș, alteori cu o ușurință dureroasă de a fi transformați în vinovații de serviciu pentru tot ce nu merge bine în societate. Dar adevărul este simplu și incomod: atunci când o societate își pierde respectul pentru profesori, începe să-și piardă viitorul. Pentru că un profesor nu predă doar litere sau cifre; el vede copilul care vine flămând la școală și îi întinde discret un sandviș, observă copilul care nu vorbește pentru că acasă există teamă, ascultă povești pe care nimeni altcineva nu le mai aude, șterge lacrimi înainte să înceapă ora și zâmbește chiar și atunci când sufletul îi este obosit. În fiecare copil există o scânteie, iar profesorii sunt cei care o văd primii și încearcă să o protejeze până devine lumină. În fiecare dimineață, profesorii intră în clasă cu propriile griji, cu propriile neputințe, dar aleg să le lase la ușă pentru că în fața lor sunt copii care au nevoie de stabilitate, de modele și de încredere.
Nu există societate sănătoasă fără educație și nu există educație fără profesori respectați. Când profesorul devine ținta ironiei publice, când este redus la stereotipuri sau judecat fără a i se cunoaște realitatea, mesajul transmis copiilor este devastator: „Cel care te învață nu merită respect”. Iar un copil care nu mai respectă educația nu va mai respecta nici regulile, nici munca, nici comunitatea.
Profesorii nu sunt perfecți… sunt oameni, greșesc uneori, obosesc, se frâng în tăcere, dar majoritatea continuă să rămână pentru copii chiar și atunci când sistemul nu îi susține suficient, când resursele lipsesc și când recunoștința devine rară. Adevărata întrebare nu este ce nu fac profesorii pentru societate.
Ci ce face societatea pentru profesorii ei?
Pentru că acolo unde educația este slăbită, apar generații nesigure, ușor de manipulat, fără repere și fără răbdare pentru construcție pe termen lung. A urgisi profesorii înseamnă a rupe rădăcinile unei națiuni chiar din locul unde acestea cresc – în inimile copiilor.
Avem nevoie de dialog, nu de vinovați; de sprijin, nu de stigmatizare; de respect, nu de etichete aruncate grăbit, de o abordare echitabilă a reformei în toate sectoarele, altfel cele două Românii vor deveni Cele Patru Românii.
Dacă vrem un viitor mai bun, poate că primul pas nu este să cerem mai mult de la profesori, ci să îi privim din nou ca pe ceea ce sunt cu adevărat: gardienii tăcuți ai viitorului nostru.
Astăzi nu este doar despre profesori, este despre copiii care vor conduce lumea de mâine și despre alegerea pe care o facem acum: îi susținem pe cei care îi formează sau îi lăsăm singuri?
