Înainte să mai arătăm cu degetul, poate ar trebui să ne uităm la toate mâinile care au lăsat educația să cadă.
Declarația ministrului Educației, Mihai Dimian, vine într-un moment în care rezultatele slabe de la simularea Evaluării Naționale nu mai pot fi tratate ca o simplă întâmplare. Când aproape o treime dintre elevi nu reușesc să treacă pragul notei 5, nu mai vorbim doar despre copii care „nu învață”. Vorbim despre un sistem care scârțâie, despre familii obosite, despre profesori împinși la marginea respectului public și despre o societate care cere rezultate, dar uită să construiască temelia.
Da, părinții au responsabilitatea lor. Nimeni nu poate nega asta. Un copil care nu este trimis la școală, care nu este întrebat ce a făcut astăzi, care nu are acasă un minim ritual al învățării, pornește deja cu un handicap. Educația nu începe la poarta școlii. Începe acasă, din felul în care adultul vorbește despre carte, despre muncă, despre respect, despre profesor. Dar tot atât de adevărat este că educația nu poate fi redusă la o replică spusă seara, între două griji: „Ai învățat?”
Copilul nu are nevoie doar să i se spună să învețe. Are nevoie să înțeleagă de ce, are nevoie de ritm, de sprijin, de limite, de sens. Iar sensul acesta nu îl poate construi singur nici părintele, nici profesorul, nici ministerul. Educația reală se construiește în parteneriat, nu în transfer de vină. Problema declarației nu este că vorbește despre responsabilitatea părinților… Aici are dreptate, problema este că, spusă așa, în plină criză a rezultatelor, pare că responsabilitatea instituțională se retrage discret din cadru, iar școala rămâne din nou la mijloc.
Profesorul rămâne între părintele care îl suspectează, elevul care nu îl mai respectă și sistemul care îl folosește când trebuie să repare ceva, dar îl uită când trebuie să fie apărat. Să spunem lucrurilor pe nume: profesorii din România au fost ani la rând împinși într-o zonă de discreditare publică… Li s-a cerut să fie performanți cu programe încărcate, cu clase aglomerate, cu birocrație sufocantă, cu salarii mult timp umilitoare, cu schimbări făcute peste noapte și cu miniștri care au tratat educația ca pe un teren de experimente. De prea multe ori, dascălul a fost prezentat ca vinovatul de serviciu: dacă elevul nu învață, profesorul nu știe să predea; dacă părintele este nemulțumit, profesorul nu comunică; dacă sistemul produce rezultate slabe, profesorul nu se implică.
Dar cine apără profesorul când elevul îl sfidează? Cine îl apără când părintele intră peste el cu ton de anchetator? Cine îl apără când deciziile ministeriale îi schimbă munca de la un an la altul, fără consultare reală? Cine îi mai spune public că munca lui contează?
Respectul pentru școală nu se cere doar părinților. Se construiește prin politici coerente, prin autoritate profesională redată cadrelor didactice, prin reguli clare, prin comunicare instituțională responsabilă și printr-un mesaj public ferm: profesorul nu este dușmanul copilului, profesorul este unul dintre ultimii adulți care mai încearcă, zi de zi, să țină copilul în contact cu viitorul lui.
Sigur că sunt profesori obosiți, nepregătiți sau blazați. Există, ca în orice profesie, dar este profund nedrept să judecăm o întreagă categorie profesională prin excepții, în timp ce ignorăm miile de oameni care intră zilnic la clasă și încearcă să facă educație în condiții tot mai fragile.
Un copil care ia 1 la simulare nu este doar „copilul părintelui lui”… Este și copilul unei comunități, este copilul unui sistem care ar fi trebuit să-l vadă mai devreme, este copilul unei școli care poate nu a avut suficiente resurse, este copilul unui profesor care poate a tras de el cât a putut, este copilul unor politici educaționale care, de prea multe ori, au reparat hârtii, nu realități. De aceea, întrebarea corectă nu este: „Cine e de vină?”
Întrebarea corectă este: „Cine se așază la aceeași masă ca să repare?”
Părintele trebuie să-și trimită copilul la școală și să nu transforme absența în normalitate. Elevul trebuie să înțeleagă că libertatea fără responsabilitate îl costă. Profesorul trebuie sprijinit, respectat și lăsat să-și exercite autoritatea pedagogică. Ministerul trebuie să vină cu soluții, nu doar cu reproșuri. Pentru că simularea Evaluării Naționale nu testează doar copiii… Testează familia, școala, ministerul, testează o țară întreagă. Iar România nu va avea copii mai buni dacă va avea profesori mai umiliți; nu va avea rezultate mai bune dacă fiecare ministru va veni să arate cu degetul spre altcineva; nu va avea o educație sănătoasă cât timp profesorul va fi pus la zid de părinți, ignorat de elevi și abandonat de decidenți.
Înainte să criticăm școala, da, să ne uităm la copii, dar să ne uităm cu adevărat. Să vedem copilul care nu mai are motivație, care lipsește, care vine la școală, dar nu mai crede că școala îl poate duce undeva. Să vedem copilul crescut într-o familie care abia supraviețuiește sau care are telefon de ultimă generație, dar nu are un adult care să stea lângă el zece minute cu răbdare; și apoi să ne uităm și la profesor.
La omul acela care intră în clasă după ce a fost pus sub semnul întrebării de toată lumea, căruia i se cere să educe, să recupereze, să motiveze, să liniștească, să adapteze, să documenteze, să raporteze și, eventual, să nu deranjeze pe nimeni.
Educația nu se face cu profesori îngenuncheați.
Educația se face cu părinți implicați, elevi responsabili, profesori respectați și miniștri care își asumă mai mult decât declarații. Pentru că atunci când o școală cade, nu cade doar o instituție… Cade viitorul unor copii. Iar când un profesor este discreditat, nu pierde doar el… Pierde întreaga societate care va avea nevoie, mai târziu, de oameni educați, lucizi și demni.
