„Am fost și eu de mic copil la procopseală în lume. N-am pierdut legătura și nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe glob. A profitat și arta mea. M-am salvat ca om”. Așa spunea Constantin Brâncuși, după mai bine de jumătate de secol departe de România. A plecat când știa că a luat tot ce putea lua: tradiția și istoria, cei șapte ani de-acasă și poveștile păsării măiastre, piatra și infinitul. A plecat după ce în țara natală a învățat că echilibrul talent-muncă este esențial. A fost cioban, boiangiu, băcan, cârciumar, elev şi student, dar, mai presus de toate, a fost călător. Iar înainte de a crea zborul, drumul de la Costache la Constantin Brâncuși a fost făcut pe jos. A primit binecuvântarea de a trăi 81 de ani plini cu de toate… iubiri și pasiuni nărăvașe, scandaluri spectaculoase, iertări și dăruiri pentru România sau judecăți și instanțe pentru America.
Cât despre noi… am fost atât de prăpădiți încât l-am renegat chiar și atunci când a vrut să doneze Statului zeci de opere și l-am refuzat cu semeție pe motiv că, vezi Doamne, n-au pic de valoare.
„Pe atunci viața era frumoasă și armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiți, o viață patriarhală. […] Totul trecea liniștit de la un anotimp la altul. Și știți de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizația marelui oraș a ajuns la noi.”
„Ce defineşte epoca noastră? Viteza. Oamenii accelerează mereu mijloacele de a străbate spaţiul şi timpul. Dar viteza nu e decât măsura timpului pe care-l pui pentru a străbate o distanţă. Şi uneori e vorba de distanţa care ne mai rămâne până la moarte.”
„Lucrurile nu sunt greu de făcut; greu este să ne punem în starea de a le face.”
