Aproape 40 de grade pe scenă.
Și totuși, satul a cântat timp de trei zile. La Orlești, în județul Vâlcea, Festivalul Familiei „Rădăcini și Aripi” a adunat oameni, copii, artiști, meșteșugari și iubitori de tradiție într-un loc în care familia nu a fost doar un cuvânt frumos pus pe afiș, ci o stare care s-a simțit în fiecare gest. Am avut onoarea să prezint pe scenă, alături de Roxana Popescu, fondatoarea și organizatoarea acestui festival, un eveniment aflat la prima ediție, dar construit cu rigoare, inimă și o grijă rară pentru detalii.
Și nu a fost ușor.
Căldura urca din pământ, se aduna în aer, se lipea de ie, de microfon, de frunte, de respirație. Pe scenă, temperatura se apropia de 40 de grade. Era genul acela de căldură care m-a făcut să mă întreb, chiar și pentru o clipă, cât mai pot duce, căci și senzorul pentru monitorizarea glicemiei a cedat nervos, dezlipindu-se cu atâta ușurință sub apa ce țâșnea din pielea mea; dar apoi priveam în față și vedeam copiii care își așteptau rândul cu emoțiile la purtător și determinarea de a rezista în fața valului de foc.
Peste 140 de copii și adolescenți au urcat pe scenă sau au fost parte din acest festival cu emoții, cu costume, cu ochi mari, cu pași uneori siguri, alteori tremurați, dar cu o frumusețe care nu se poate regiza. Copii care au dus mai departe cântecul, jocul, portul și bucuria simplă de a fi împreună.
Și atunci căldura nu mai era personajul principal.
Personajele principale erau ia românească, purtată cu demnitate, drapelul național și cântecul venit din vatra satului, copilul care nu știe încă toate cuvintele despre tradiție, dar o simte când o poartă pe umeri, când o dansează, când o aude cântată lângă el.
Înainte de toate, am asistat cu smerenie la binecuvântarea festivalului de către arhiepiscopul Varsanufie, prin vocea caldă a Părintelui Chima, consilier eparhial, și deschis într-un mod simbolic și puternic de Federația Română de Oină, cu o demonstrație pe teren alături de echipa națională. Nu putea exista început mai potrivit pentru un festival dedicat rădăcinilor: un sport național, viu, adus în fața copiilor și a comunității nu ca o lecție prăfuită din trecut, ci ca o experiență reală, văzută, trăită, aplaudată.
Au urmat artiști consacrați, momente speciale cu Minunații și Verdini pentru cei mici, ca un bonus pentru prestația lor pe scenă, ateliere de meșteșugărit și întâlniri frumoase între generații. Și mi-a rămas în suflet un detaliu care spune foarte mult despre direcția acestui festival: pe tarabe nu au fost produse chinezești puse doar ca să umple spațiul. Au fost lucruri făcute cu mâna, cu rost, cu migală, cu respect pentru satul românesc și pentru munca omului.
Asta face diferența în Festivalul Familiei de la Orlești – Vâlcea, în anul de grație 2026.
Pentru că tradiția nu se apără din vorbe mari… Tradiția se apără când alegi ce pui pe masă, ce pui pe scenă, ce le arăți copiilor și ce refuzi să amesteci cu kitsch-ul doar pentru că se vinde repede.
La Orlești a fost mâncare bună, au fost oameni frumoși, dar mai ales au fost oameni dedicați. Oameni care au muncit înainte să se aprindă luminile, care au stat în soare, care au cărat, au organizat, au primit invitați, au ținut copiii aproape, au zâmbit chiar și când oboseala se vedea în ochi.
Un festival la prima ediție este ca un copil care face primii pași: are nevoie de curaj, de susținere, de răbdare și de oameni care cred în el înainte să devină mare. Iar „Rădăcini și Aripi” a făcut acești primi pași cu forță, cu frumusețe și cu o identitate clară.
Căldura nu a putut învinge… Nu în fața iei românești sau în fața cântecului din vatra satului; nu în fața copiilor care au urcat pe scenă sau în fața Roxanei Popescu și a membrilor familiei ei, și a tuturor celor care s-au dedicat cu toată ființa lor ca acest eveniment să fie nu doar bine organizat, ci viu.
Pentru mine, cele trei zile de la Orlești au fost mai mult decât prezentarea unui festival. Au fost dovada că satul românesc încă are glas, că familia încă poate aduna oamenii laolaltă și că tradiția nu este ceva ce păstrăm în vitrină, ci ceva ce trebuie trăit, transmis și dus mai departe… Rădăcinile ne țin conectați, Aripile ne înalță, dar numai împreună putem crește fără să uităm de unde venim.
P.S. La întoarcerea către casă m-am oprit să-mi bucur sufletul cu priveliștea Oltului și să scriu câteva rânduri pentru tine, ca semn de mulțumire că-mi ești aproape.
