Au trecut 10 ani de la poza asta, pentru mine imaginea asta este încununarea unei vieți de OM. M-am trezit de dimineață și am plecat la muncă, așa cum am făcut și atunci când ai fost la mine, doar că de data asta tu nu mai ești în lume și în spațiul acesta fizic. 12 ianuarie este despre TATA.
90. Atât ar fi adăugat astăzi în palmaresul vieții de General. A trăit ziua în care să mă vadă „mare”… femeie tihnită, la casa ei, cu un om „pâinea lui Dumnezeu”, să mă asculte vorbindu-le oamenilor. A mers și la mall unde s-a convins că toate-s organizate ca-n Occident, fără să-l fi văzut… poate călătorind cu sufletul atunci când citea zeci de romane.
Ți-ai trăit cei 81 de ani ca nimeni altul, ba chiar cel mai longeviv din familia ta. Tată, nu ți-am spus niciodată asta:
Sunt lucruri pe care le înțelegi târziu. Mult mai târziu decât ar fi fost nevoie pentru a nu te durea. Tu ai fost primul meu adăpost și prima mea teamă. M-ai ținut de mână prin spitale și m-ai lăsat singură în cuvinte grele, pe care le-am dus ani întregi ca pe niște pietre în buzunare. Unele le-am aruncat, altele au rămas.
Îmi amintesc cum la trei ani mergeai cu mine la doctorul Papalicev, la Iași, cum îmi dădeai pralinele să le țin până veneai înapoi, ca să nu plâng (ele-mi amintesc mereu de acel moment, și nu știu de ce, de Sfântul Nicolae). Era felul tău de a-mi spune că te întorci. Că nu pleci de tot. Spuneai că mergi să-ți pui pijamalele la magazie și te întorci. Nu mințeai, chiar te întorceai peste câteva săptămâni cu aceeași pungă maro și încă un plic. Atunci nu știam cât de mult contează gesturile mici atunci când cuvintele lipsesc.
Ai visat pentru mine mai mult decât am știut eu să visez la vremea aceea. Ai vrut să fiu altfel, dar nu m-ai întrebat niciodată cum vreau eu să fiu. Acum știu că nici tu nu ai fost întrebat vreodată.
Te-am judecat. Te-am urât uneori. Te-am apărat cu parul în mână atunci când lumea te strângea în colț. Și abia acum înțeleg: iubirea nu vine mereu în forme blânde. Uneori vine ca supraviețuire.
Nu știu dacă m-ai iubit așa cum aveam nevoie. Știu doar că ai făcut ce ai știut, cu instrumentele pe care le-ai avut. Și au fost puține.
Astăzi nu mai aștept nimic de la tine. Nici explicații, nici iertări, pentru că deja mi le-ai oferit și m-ai făcut să fiu cu adevărat mare și înțelegătoare. Între timp am conștientizat adevărul acesta simplu: o parte din puterea mea vine din luptele tale, chiar și din greșelile tale. Poate că nu ți-am spus niciodată „te iubesc”. Dar am scris. Și uneori scrisul este singura formă de împlinire pe care o știm.
P.S. Ziua de 12 mai era și zi de salariu! Atunci se întorceau de la muncă, tata și mama, cu bunătăți: kaizer, pâine, muștar, usturoi și tobă!
În jurul mesei ne bucuram 13 suflete. Ah, da, nimeni nu începea să mănânce până nu eram toți așezați, mai puțin mama, și pâinea era feliată și împărțită! Atât.
Îmi amintesc cu drag de tata cel care mă însoțea la Iași pentru operație la picior! Tata, care-a lovit a dispărut!
Astăzi sunt recunoscătoare pentru că am ales să-i fiu copil, pentru toate învățăturile primite, pentru iertarea primită și pentru cea oferită. Dincolo de toate, acum… ziua de 12 este despre tata, omul care a hrănit 11 copii, i-a trimis la școală și a ținut peste 15 nepoți! Să-ți fie amintirea veșnică și drumul lin în lumină, Generale!
