Eram tânără și fără niciun plan pentru restul zilelor. Acasă toți erau lihniți și mie îmi zburda mintea la cai verzi pe pereți?
Era vremea Bac-ului. Să spun că mă pregăteam pentru examene ar însemna să mint. Era prea mult să mă mai gândesc și la asta. Dirigintele ne-a anunțat că pentru examenul de bacalaureat trebuie să plătim o taxă de protocol care ar fi însemnat 180 lei. Vestea a venit ca o completare a „stării de urgență” în care intrase familia mea odată cu lipsa de acasă a tatălui care abia ieșise la pensie.
Asta-mi mai lipsea. Să știe tot liceul că nu am banii ăștia. Ce să spun? Că tata a ieșit la pensie și este arestat pentru că a luat o amendă pe care nu a plătit-o? (Ieșise în bazar să vândă un covor turcesc și nu a avut autorizație!)
Că mama a fost disponibilizată și cu restul de plată a achitat datoria de la CAR să nu cadă pe capul girantului?
Nu avea rost! Și apoi ce-mi trebuia bacalaureat? Unde mă duceam cu el?
Eram tânără și fără niciun plan pentru restul zilelor. Acasă toți erau lihniți și mie îmi zburda mintea la cai verzi pe pereți?
Am stat câteva zile în cumpănă. Am cerut la una dintre surori să-mi dea cu împrumut. Avea, dar nu-mi putea da că o bătea bărbatul ei, om muncitor și cu pumnul greu.
Într-o zi, noi, surorile rămase acasă, am hotărât să mergem la grădinărit la sârbii din oraș. Zis și făcut.
Ne-am dus dimineața în piața de muncă și a venit o sârboaică care ne-a luat la ea să plivim. Era 15 lei pe zi și mâncare. Am mers câteva zile. Eu mi-am făcut banii pentru protocol. Nu știa nimeni de ei. Am plătit cu bucurie banii pentru protocolul profesorilor supraveghetori. Așa cerea situația, așa am făcut. Acasă nu știa nimeni că urmează să susțin un examen, cel al maturității, care avea să-mi definească statutul de viitor adult.
În dimineața unui examen mama m-a întrebat unde mă duc.
– Mă duc pe la liceu să văd ce subiecte se dau, să nu mor proastă!
Era proba orală la limba română. Când am intrat, m-am împiedicat de prag și am căzut cât eram de lungă.
„E de bine!”, îmi zic. M-am dus să aleg biletul cu subiectele. Nu știu ce era scris pe primul bilet. Eram „n-aude, nu vede”.
– Îmi dați voie să schimb subiectul, vă rog?
– Poftiți, dar veți avea un punct scăzut.
Nu mai conta. Am tras alt bilet. Mihai Eminescu – Luceafărul și Marin Preda – Moromeții.
Am scris ciorna. Mi-am prezentat subiectele.
– Felicitări! Sunteți liberă. După mine a mai ieșit o colegă.
– Norocoaso, ai luat 9! Am văzut în dreptul numelui tău!
Așa a fost primul examen al maturității. Nu știu de ce i-o zice așa. Celelalte probe le-am trecut fără niciun fel de emoție, teamă, plan.
– Da’ unde te tot duci fa, în fiecare zi?
– Mă duc la liceu, bre! Mai văd și eu ce e pe acolo!
Am terminat și cu examenele. Nimeni din casă nu știa că am fost la examene. Mă temeam să nu ajung din nou de râsul lor. Și așa îmi spuneau „studenta”, când nu mai aveau alte variante de batjocură și ironie. Eram singura din familie și printre puținii din neam care termina liceul. Dacă mai luam și notă de trecere la Bac, atunci altfel se aliniau planetele, eram pe barosăneală de-adevăratelea.
Ziua rezultatelor a venit. Nu am avut curajul să mă duc la liceu. Spre seară, când agitația s-a mai ostoit, am plecat în tăcere către liceu. Nu mai era nimeni în preajmă. Cu cât mă apropiam mai mult de panoul de afișaj, cu atât îmi bâțâiau picioarele. Neliniștea și teama m-au luat repede în stăpânire.
Am ajuns. Caut, caut. Ah, mulți colegi dragi au căzut! Mai caut… Ursu D. Alina, media generală 7,29!
Da, era acolo! Numele și nota mea, 7,29!
Pentru o vreme am stat și mi-am ascultat inima. Bătea așa cum nu mai bătuse niciodată. Mi-am ascultat fiecare celulă a ființei mele. Auzeam cum se apropie fericirea, cum îmi bate-n piept să-i dau voie să iasă, să strige, să cânte.
„Meditațiile” le-am făcut în timp ce pliveam morcovii din grădinile sârbilor să-mi pot face banii de care aveam nevoie.
M-au pregătit foamea și frica de a nu fi la nesfârșit „Isaura” casei! Mila pentru nepotul meu care mânca iarbă de foame. Disperarea mamei că-i rugineau oalele neavând ce fierbe în ele și terciul dispăruse și el din meniu.
M-a pregătit poate speranța că voi fi bucuria tatălui meu atunci când va veni de la pușcărie.
Întoarsă acasă, m-am dus la mama. Mă pufnea râsul.
-Da’ ci ai bătute-ar râsu di ti hlizăști așa?
-Bre, mamă, am luat Bacu’!
-Ci ai luat fa? Undi ai fost?
-Bre, am fost la liceu să văd rezultatele la examenul meu de bacalaureat!
-Da’ când ai dat tu fa, examenul?
-Când mă duceam să văd ce se dă.
-Duti fa di aici! Inima-mi crapâ di supărari șâ tu ai chef di circ?
-Să mor io mamă, dacă te mint. Mâine mergem să-ți arăt!
– Ci a dracului carnea pi tini. Sâ nu spui tu nimic! Avea dreptati tac-tu sâ-țâ spunâ „sângi albastru” !
A doua zi m-am dus cu mama în piața 1 Mai care era chiar lângă liceu și am ajuns și în curtea liceului la panoul care afișa rezultatele.
– Uite, vezi, Ursu D. Alina 7,29!
– Stai, fa! Aha, da, văd! Asta însamnâ câ ai terminat liceul cu diplomâ?
Am tăcut amândouă. M-am uitat la ea. Avea lacrimi în ochi.
-Sâ-ți ajuti Dumnezeu, mamâ!
Nu a existat banchet, îmbrățișări, felicitări!
Nici excursii cu prietenii, nici mașină. A fost doar o zi ca oricare alta pentru ceilalți, dar un bilet de plecare pentru mine din infern, o plecare care avea să se întâmple peste mulți ani.
Așa a fost cu examenul maturității mele. Chiar nu știu de ce i-o fi zicând așa.
A trecut ceva vreme! Scriu acum după 35 de ani despre el și realizez că acel 7,29 a fost comoara cu care am plecat la drum.
A fost biletul meu de ieșire!
Azi îmi sunt recunoscătoare pentru încăpățânarea mea, pentru că, în ciuda râsetelor pe care le auzeam în spatele meu, am continuat să merg. Încet, șchiopătând, dar cu fruntea sus și ochii ațintiți spre cer. Azi încă mai cred că Într-o zi voi fi mare!
