În ultima vreme, la tot mai multe festivități de final de ciclu preuniversitar, fie că vorbim despre grădiniță, clasa a IV-a, clasa a VIII-a sau chiar alte momente de trecere din viața școlară, vedem copii îmbrăcați în robe academice, așezați frumos pentru fotografii, albume, filmări și ceremonii care, la prima vedere, par emoționante, elegante și „ca afară”, dar tocmai aici se rupe ceva.
Roba academică nu este un costum festiv oarecare. Ea are o semnificație profundă, legată de universitate, de cercetare, de cunoaștere matură, de intrarea într-o comunitate academică și de recunoașterea unui parcurs intelectual asumat la vârsta adultă. Roba nu a fost creată pentru copilul care încă își caută pantoful sub bancă, care încă întreabă dacă poate merge la baie, care încă plânge când se desparte de doamna, care încă are nevoie să fie ținut de mână când emoția îl copleșește.
Și atunci, întrebarea nu este dacă arată frumos în poze… Întrebarea este: ce mesaj îi transmitem copilului când îi punem pe umeri un simbol care nu aparține vârstei lui?
Pentru că un copil care termină grădinița nu „absolvă” copilăria; un copil care termină clasa a IV-a nu devine adult; un copil care termină clasa a VIII-a nu are nevoie să fie îmbrăcat ca un universitar ca să simtă că munca lui a contat.
El are nevoie să fie văzut în adevărul vârstei lui. Are nevoie de o festivitate în care să-i fie celebrate curajul, pașii mici, prieteniile, primele litere, prima poezie spusă cu glas tremurat, prima despărțire de mamă la poarta grădiniței, primul „nu pot” transformat încet în „am reușit”.
Roba uniformizează exact într-un moment în care copilul ar trebui să fie recunoscut în unicitatea lui. Și aici apare un contrast pe care merită să-l privim cu sinceritate: de multe ori, aceiași părinți care nu doresc uniforme școlare, pentru că spun că uniforma anulează personalitatea copilului, acceptă fără ezitare roba de absolvire, deși roba este, poate, una dintre cele mai puternice forme de uniformizare vizuală. Toți copiii arată la fel… Aceeași culoare, aceeași croială, aceeași tocă, aceeași fotografie, aceeași imagine copiată dintr-un ritual care nu le aparține încă.
Dragi părinți, copilul nu este un decor pentru album… Copilul este o poveste în desfășurare, iar finalul unui ciclu preuniversitar ar trebui să spună: „Te-am văzut crescând”, nu „Te-am îmbrăcat ca să pari mai mare decât ești”.
Putem să le oferim copiilor ceremonii frumoase fără să împrumutăm simboluri nepotrivite. Putem să avem flori, diplome, cântece, fotografii, albume, momente solemne, emoție și recunoștință fără robe academice. Putem crea simboluri potrivite vârstei lor: o eșarfă a grupei, o insignă cu mesaj, o coroniță simplă, o carte cu amintiri, o fotografie cu obiectul preferat din anii de școală, o scrisoare de la educatoare sau învățătoare, o pagină în care fiecare copil este prezentat printr-o calitate reală, nu printr-un costum identic. Pentru că finalul grădiniței poate fi despre „am învățat să fiu cu ceilalți”… Finalul clasei a IV-a poate fi despre „am prins rădăcini”… Finalul clasei a VIII-a poate fi despre „îmi deschid aripile”.
Nu toate aceste treceri trebuie îmbrăcate în aceeași robă.
Parcă mai trist este atunci când cadrul didactic vrea asta, și atunci ce pot face părinții? Am primit și întrebarea asta. Ei bine… Părinții pot începe prin a întreba, calm și respectuos, la ședințele cu părinții: „Care este sensul pedagogic al robei pentru această vârstă?”. Nu cu revoltă, nu cu ironie, ci cu responsabilitate. Pentru că atunci când o practică intră în școală doar pentru că „așa se face peste tot”, ea trebuie privită din nou, cu ochi limpezi. Mai pot propune alternative: ținută festivă aleasă de familie, un cod cromatic lejer, un simbol al clasei, o fotografie naturală, un album în care copilul să fie surprins așa cum este, nu transformat într-o imagine standardizată. Pentru că, dincolo de fanteziile și frustrările adulților, acea imagine o să ajungă și la adolescentul sau adultul de mâine. Iar ca o ultimă etapă se poate discuta cu dirigintele, educatoarea, învățătoarea, consiliul reprezentativ al părinților și conducerea școlii, cerând ca acest obicei să nu mai fie introdus automat, mai ales acolo unde nu există un consens real și unde costurile devin încă o presiune pentru familii. Cred că părintele conștient de frumusețea momentului poate refuza politicos achiziția robei, explicând că nu refuză festivitatea, nu refuză bucuria, nu refuză respectul pentru școală, ci refuză folosirea unui simbol academic într-un context în care copilul are nevoie să fie celebrat ca elev, nu prezentat ca absolvent universitar în miniatură.
Dragilor, copilăria are propria ei demnitate, iar școala nu trebuie să imite universitatea ca să capete valoare.
Un copil de grădiniță cu genunchii juliți, cu ochii mari și cu poezia uitată la jumătate este deja suficient de emoționant. Un copil de clasa a IV-a care își îmbrățișează învățătoarea nu are nevoie de tocă pentru ca acel moment să fie sacru. Un adolescent de clasa a VIII-a, cu voce schimbată și suflet încă fragil, nu trebuie îmbrăcat într-un simbol al maturității academice ca să-i recunoaștem efortul.
Haideți să nu mai grăbim copiii să pară mari… Să-i lăsăm să fie exact acolo unde sunt. Pentru că educația adevărată nu pune pe copil haine mai mari decât sufletul lui, ci îi creează spațiu să crească, pas cu pas, fără să-i fure vârsta.
Roba aparține universității. Copilăria aparține copiilor.
Cu drag,
Alina (copila, adolescenta, mama, studenta, profesoara) Ursu
