Am realizat cu tristețe că la noi DUMNEZEU era lipsă din ecuația sărbătorilor, totul fiind despre a face și a avea. M-am gândit la asta în timp ce ascultam predica Părintelui Butnar de la Biserica Sfinților Transilvăneni. Despre felul în care femeile se istovesc pregătind masa și casa, nemaiavând apoi putere să ajungă la Slujba Învierii, că de Denii nici că încape vorbă. Acum te rog să te gândești cum să faci să lași mai mult timp, măcar în Săptămâna Mare, pentru relația cu DUMNEZEU, pentru împreuna-simțire cu membrii Bisericii la care obișnuiești să mergi.
„Cum este lăsat de Dumnezeu, sărbătorile ar trebui să fie un prilej de bucurie pentru fiecare familie, să se unească în jurul mesei cu ce au și să împărtășească unul cu celălalt din visele și dorințele lor. La noi nu era așa, era un prilej de a munci ca sclavele, începând de la zugrăvit și până la copt. Cele mai mari probleme erau că nu iese cum trebuie culoarea varului sau, cea mai gravă, cuptorul ne lăsa când ne era lumea mai dragă, și mama, draga de ea, intra în panică de nu mai știa ce să facă. Îmi amintesc că într-o zi, ne-a apucat cu mama să facem cornulețe și, pe măsură ce le făceam, le aranjam pe o planșetă și așteptam să le băgăm în cuptor. Mama era bucuroasă pentru că în acea zi scăpase de grija pentru ce va pune în oală, cânta în surdină și mâinile ei alunecau pe sucitorul ce dădea forma aluatului. Tata s-a trezit nervos, nu mai știu din ce motiv, și a aruncat pe geam toată planșeta pe care așteptau să fie puse la cuptor minunatele cornulețe. Afară plouase, era noroi, și uite așa munca mamei și mireasma aluatului frământat de mâinile ei dumnezeiești zăcea în noroi. Au urmat țipete, plânsete, geamuri sparte și răni lăsate pe trupul firav al femeii fără apărare. Cam așa erau majoritatea sărbătorilor la noi, munceam până la epuizare noi, fetele casei, alături de mama, spălam, văruiam, găteam, frământam pentru cozonac și stăteam la cuptor până ce scotea ultima tavă; uneori mama se retrăgea să prindă minimum două ore de somn ca să poată pleca la schimbul unu, iar eu și Marina curățam bucătăria în așa fel încât, atunci când o trezeam pe mama să meargă la lucru, ea nici nu mai credea că acolo s-a copt și s-a făcut mizerie, totul strălucea de curățenie. Asta era bucuria mamei și mângâierea ei: ajutorul nostru, al fetelor, grija și iubirea de casă și de frații mai mici sau mai mari, chiar dacă ei ne băteau ca pe bărbați. După ce casa era gătită de sărbătoare și bucatele înmiresmate cu multă dragoste de mâinile mamei se lăfăiau pe mese, mai cu un pahar, mai cu două, mai cu hachițe de ceartă din cauza băieților sau mai știu eu de ce, începea circul: înjurături, pahare aruncate pe pereți sau chiar farfurii, bătaie și La mulți ani, așa a fost.”
Fragment din cartea „Într-o zi voi fi MARE”, imagine din albumul autoarei.
