Toată vietișoara mea m-am străduit să fiu cu un pas înaintea celorlalți din dorința de a fi mai bine cu fiecare zi. Când eram elevă, rasismul nu l-am simțit deloc atât de acut pentru că era șoptit ca un curriculum ascuns și, chiar dacă sesizam discriminarea, nu aveam ce face, că vremurile nu erau propice pentru răzvrătire.
Am crescut și după revoluție am realizat ce înseamnă să fiu pusă la zid din cauza apartenenței mele, cel puțin în primul și al doilea an de liceu. Mi-a fost viața un adevărat coșmar atunci! Nu aveam niciun coleg sau colegă care să-mi spună o vorbă bună și, ca să fie treaba treabă, mai râdeau de mine și pentru că eram „handicapată”. Dirigintele nu mă ajuta deloc, chiar dacă-mi era vecin; mă observa doar când trebuia să mă asculte la fizică sau să mă penalizeze că nu aveam cămașa, bentița sau matricola. Pentru fiecare obiect de vestimentație lipsă penalizarea era de cinci lei, ca să nu mai zic de circul pe care l-am făcut atunci când m-au obligat să port ștrampi și să renunț la pantalonii pe care-i purtam pe sub uniformă. Atunci, pentru că știam ce va urma dacă voi renunța la pantaloni, m-am dus cu mult curaj însoțit de o furie oarbă în biroul directorului și cu vocea ridicată i-am spus:
— Tovarășu’ director, nu-i de ajuns că toți copiii din liceu râd de mine când ies la pauză sau trec pe holuri? Nu-i de ajuns că mă lovesc sau îmi pun piedică ori scot tot felul de sunete și porecle când mă văd? Nu-i de ajuns că la ora de sport sunt huiduită pe terenul de handbal? Acum mă obligați să renunț la pantaloni și să vin în strampi și sarafan ca să fie circul complet?
Dacă mă mai ceartă tovarășul diriginte că nu vin cu strampi o să-i spun tatei să meargă în audiență la secretar și, dacă mai sunt lovită o singură dată, promit că le spun celor doi frați mai mari să mă aducă ei la școală!
Mi-am spus durerea condimentată cu amenințări și am plecat la clasă. Îl auzisem eu pe tata de câteva ori că se duce în audiență la secretar atunci când am fost evacuați și îmi rămăsese în minte ca o ieșire de urgență.
Într-un final, dirigintele m-a lăsat în plata Domnului să vin la școală cu ce am, dar Silviu, care era un bulingist înnăscut nu mă slăbea deloc din înjurături și lovituri, date când nu se uita nimeni.
— Fă, da ce tot ai de vii de la liceu așa botoasă și plângi din orice? Ce faci acolo la liceu, parcă vii de la corecție!
— Lasă-mă, mă!
— Dar zi-i, fă, odată, ce pățești acolo?
— Este un român, Silviu din Micro IV, care îmi dă cu pumnii în spate și mă înjură de morți și rasă, iar când sunt pe terenul de sport mă strigă în toate felurile!
— Când ai, fă, sportul, că vin să văd și eu cât de bună ești la handbal?
I-am spus o zi în care aveam sportul și jucam handbal, căci eram în echipa de handbal a liceului pe post de pivot sau extremă dreaptă.
Au venit amândoi frații și le-am făcut semn către Silviu ca și cum le-aș fi spus „el este”. Unul s-a așezat în stânga și altul în dreapta lui. Eu am început jocul și mai aruncam din când în când ochii către frații mei.
Deodată aud:
— Huooo, huooo, șchioapo!
Era bulingistul. Frații mei l-au întrebat cine-i șchioapă și el a spus:
— Uite, aia-i care-i scrie pe tricou „Luceafărul” (era un tricou găsit de mama la gunoiul din vestiare). Îmi vine să o dau cu capul de pereți când o văd cum merge șchioapă și se ține cu nasul pe sus!
Din palmă în palmă, frații mei l-au coborât pe Silviu până la banchetele de jos, după care l-au forțat să intre pe teren să-mi ceară iertare în genunchi, acolo pe teren!
A fost circ, s-a oprit jocul, s-a chemat miliția, dar… Silviu a fost pus la punct pentru totdeauna și nimeni niciodată nu a mai avut curajul să mă batjocorească, cel puțin cu voce tare, cât am mai stat în acel liceu.
Se făcea liniște când treceam pe holuri și mi se făcea loc să intru prima în clasă, dirigul nu-mi mai dădea nici penalizări și viața mea de elevă devenise cu sens.
Anii au trecut și discriminarea am simțit-o sub diferite forme: la obținerea unui loc de muncă bine plătit, conform cu pregătirea mea, la facultate când colegii binevoitori îmi spuneau că nu are sens să mă străduiesc să obțin note mari în sesiune, că locul meu nu-l vrea nimeni.
Acum sunt profesor pentru educație timpurie și nu am scăpat de discriminarea ascunsă sub toate formele și în multe aspecte ale vieții mele, fie personale, fie profesionale. Diferența este că nu mai plâng și nici nu le mai spun fraților mei; am făcut-o o dată în viață și mi-a fost de-ajuns după aceea.
Astăzi, muncesc de zece ori mai mult decât altă femeie majoritară, învăț și mă las învățată de cei mai buni, de la care-mi iau lumina, dar… am momente în care rănile se deschid și dor al dracului de tare!
Pentru astăzi este de-ajuns, dar mi-am propus să-ți povestesc mai multe despre discriminare, nu doar etnică, ci sub toate formele ei.
Îți mulțumesc că-mi ești aici și îți aduci contribuția cu reacții la această pagină. Un like și follow este gratis, iar în schimb vei primi o oglindă a vremurilor noastre!
#AlinaUrsu #FemeieAutentică #VrajitoareaUrbana #Discriminare #StareDeFapt
