Cartea mea nu începe frumos și nici nu promite că va deveni frumoasă pe parcurs. Ea începe acolo unde viața nu are răbdare cu copiii. Într-un corp care trebuie reparat, într-o familie în care iubirea există, dar nu știe să se exprime fără violență, într-o lume în care sărăcia, rușinea și abandonul sunt realități zilnice. Există riscul să te recunoști încă din primele pagini, să știi că nu e întâmplător. Nu am scris ca să impresionez, ci ca să spun adevărul așa cum a fost: crud, vulg, confuz, nedrept.
Pe măsură ce înaintezi, vei vedea că nu există un moment clar în care „totul se schimbă”. Nu există o salvare spectaculoasă. Există doar o acumulare de zile în care copilul din mine învață să reziste. Să suporte spitale, umilințe, bătăi, etichete. Să ducă mai mult decât ar fi fost firesc. Dacă și tu ai fost nevoită să fii mare înainte de vreme, știu că înțelegi. Nu pentru că ai vrut, ci pentru că nu a fost altă opțiune.
Familia din carte nu este idealizată. Mama nu este doar mamă, tata nu este doar tată. Sunt oameni frânți, cu limitele lor, cu iubirea lor stângace și cu răul pe care l-au făcut fără să știe cum altfel să trăiască. Dacă te-ai luptat vreodată cu vinovăția de a-ți iubi părinții și, în același timp, de a-i acuza în tăcere, cartea mea nu te va judeca. Nici eu nu m-am judecat când am scris. Am spus lucrurile așa cum au fost, pentru că adevărul nu se vindecă prin cosmetizare.
Școala, oamenii din jur, profesorii – unii m-au zdrobit, alții m-au ținut în viață fără să știe. Vei vedea cât de mult poate conta o privire, o mână întinsă, o pereche de ghete oferite la timp. Poate că și tu ai avut un astfel de om. Poate că nu. Cartea nu promite dreptate, dar recunoaște importanța fiecărui gest mic care salvează un copil de la dispariție interioară.
Pe parcurs, vei observa că nu vorbesc despre reziliență ca despre o virtute. Eu nu am ales să fiu puternică. Am ales să trăiesc. Zi după zi. Uneori urât, uneori disperat, uneori fără speranță. Dacă ai obosit să ți se spună cât de „puternică” ești, cartea asta îți dă voie să te oprești. Să recunoști că a fost greu. Atât. Fără concluzii motivaționale.
Când ajungi la final, nu vei găsi o femeie perfect vindecată. Vei găsi un drum. Un drum care continuă. Dacă simți, închizând cartea, că propria ta poveste merită privită cu mai multă blândețe, atunci nu am scris degeaba. Dacă simți că nu mai ești singură în felul în care ai supraviețuit, atunci știu că am ajuns unde trebuia.
Nu îți cer să mă admiri. Îți cer doar să te recunoști. Și, poate, pentru prima dată, să nu te mai rușinezi de copilul care a dus prea mult.
P.S. Îți vorbesc direct, pentru că „Într-o zi voi fi mare” nu a fost scrisă ca să fie înțeleasă „în general”, ci ca să ajungă exact acolo unde doare – la tine.
În imagine sunt eu, cu primul copil – fiica mea, în 1997, la Chilia Veche… loc pe care-l vei regăsi în carte.
